Druon Maurice

REGII BLESTEMAŢI

Filip al-IV-lea cel Frumos a fost fiul regelui francez Filip al III-lea cel Curajos (1270-1285) si al Isabelei de Aragon. A ocupat tronul Frantei intre 1285 si 1314. Secolul XIII va ramâne pentru spatiul occidental reper constant în aprecierea lungului drum de la simplitate la fast. Sub Filip al II-lea August (1180-1223), fiul lui Ludovic al VII-lea, cuvântul de ordine, în ceea ce priveste organizarea vietii princiare la castel, era înca simplitatea.
Domnia sa a fost una dintre cele mai importante, el contribuind decisiv la intarirea procesului de centralizare a statului francez, a marit domeniul regal prin alipirea comitatului Champagne, in anul 1284, a declansat violentul conflict cu Papalitatea, nedorind sa fie subordonat acesteia.
Filip al IV-lea cel Frumos a restrans privilegiile fiscale si judiciare ale Bisericii, la care papa Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) a ripostat prin emiterea mai multor bule, precum Unam sanctam, din anul 1302, in care afirma suprematia papala asupra suzeranilor laici. Filip, luand legatura si cu dusmanii italieni ai papei, printre care se aflau si membrii familiei Colonna, a trimis forţe militare în peninsula. Mica armată franco-italiană a patruns pe teritoriul statului papal şi l-a arestat pe Bonifaciu al VIII-lea (atentatul de la Anagni). După moartea lui Bonifaciu al VIII-lea, a reusit sa impuna alegerea ca papa a episcopului de Bordeaux, sub numele de Clement al V-lea. Fiind protejat de monarhul francez, el a mutat resedinta pontificala la Avignon, unde papalitatea a ramas dependenta de regii Frantei intre anii 1309 si 1378. In felul acesta, Filp a obtinut o importanta victorie asupra Papalitatii. Razboiul cu Flandra, intretinerea armatei si a aparatului birocratic al statului l-au determinat sa caute noi surse banesti. In afara de cele obtinute de pe domeniul regal, au fost adaugate venituri suplimentare, pe care regele a cautat sa le transforme din subsidii ocazionale in impozite permanente. In conditiile dificultatilor financiare pe care le intampina, si-a indreptat atentia asupra bogatului Ordin al cavalerilor templieri. Sperand sa-si insuseasca intinsele lor proprietati si uriasele bogatii detinute de acest ordin iar in anul 1307 regele i-a arestat pe toti templierii din Franta, iar in anul 1309 le-a intentat un proces in care i-a acuzat de erezie. Unii dintre templieri au fost condamnati la arderea pe rug. Papa Clement al V-lea a desfiintat Ordinul cavalerilor templieri (1312). Averile acestora au intrat in posesia suveranului francez, datoriile regelui Frantei fata de templieri au fost anulate, iar tot numerarul banesc al ordinului a fost confiscat.

Problemele carora Filip, a fost nevoit sa le faca fata, precum razboiul cu Flandra, procesul templierilor, reformele fiscale si conflictul cu orasenimea in anii 1302, 1303, 1308 si 1314, frica de a nu aparea noi revolte mai ales avand in vedere si conflictul cu papalitatea, l-au determinat sa-i convoace de mai multe ori pe reprezentantii starilor sociale privilegiate ale tarii (clerul, nobilimea) intr-o forma organizată, chiar dacă nu el a fost cel care a folosit primul acest procedeu, Filip a fost cel care, de fapt, a transformat Stările Generale într-o instituţie a Franţei medievale.

Cap. I regele de fier

Filip al IV-lea domneşte la începutul secolului al XIV-lea ca stapan absolut al Frantei.
De o frumuseţe legendară, cu o privire glacială în care se citeşte dispreţul, acest rege, a cărui trasatură principală de caracter este vointa, se opune supremaţiei papale, instalandu-şi propriul papă la Avignon, reduce seniorii turbulenţi la tacere, î-i biruie pe flamanzi şi pe englezii din Aquitania, lucrand metodic la consolidarea unui stat centralizat.
Singurii care reuşesc sa i se opună sunt cavalerii templieri. Organizatie puternică din punct de vedere militar, religios şi financiar, aceştia î-l nelinişteau pe Filip prin independenta lor, iar bogatiile lor i-i strneau lacomia.
Conducatorii ordinului sunt întemnitati şi, cu ajutorul sfetnicului regal care aduna false dovezi incriminatoare, li se înşcenează un proces la tribunalul ecleziastic care î-i condamnă la ardere pe rug; pradă flacărilor, ei blestemă toată seminţia regală a Franţei.

Cap. al II-lea regina sugrumata

Dupa moartea lui Filip cel Frumos, insăsi inima Frantei pare că a încetat să bată.
Interesele si ambiţiile personale se reaprind, împartind oamenii în două tabere: marii feudali strânşi în jurul contelui de Valois, fratele regelui defunct, şi burghezia birocratică al carei port-drapel e Marigny, sfetnicul fostului rege. Noul rege, Ludovic, meschin si lipsit de vointă, nu e nici pe departe omul puternic, in stare sa domine intrigile născute din această rivalitate.
In plus, de o moralitate indoielnică, Ludovic se lasă lesne influentat de contele de Valois, intrind in jocul uneltirilor şi acceptind să fie pusă la cale uciderea sotiei sale, Margareta de Burgundia.
Pe acest fundal, Carol de Valois profită de slabiciunea regelui pentru a-l înlatura pe Marigny, care avea în grijă fortăreţele Franţei, inclusiv cea în care e închisă Margareta...

Cop. al III-lea otrăvurile coroanei

La sase luni dupa moartea Regelui de Fier, majoritatea reformelor lui par deja sortite esecului, oamenii lui de incredere sunt închişi şi nimeni parcă nu-şi mai aduce aminte de domnia lui dreaptă. În provincie, marii feudali subminează autoritatea regală, unii dintre ei au dreptul de a bate monedă şi profită din plin de acest lucru.
Administratia regală, nemaifiind sever controlată, e tot mai coruptă, iar vistieria e aproape secatuită. Şi, ca şi cum atât n-ar fi de ajuns, vin recolte proaste, o iarnă foarte aspră, perioade de foamete... Viata oamenilor de rând este tot mai grea.
Dar regele nu vede nimic din toate acestea, preocupat sa facă uitată scandaloasa afacere de la turnul Nesle, să-şi poleiască imaginea prin casatoria cu frumoasa Clmence de Ungaria şi să organizeze o încoronare fastuoasă pe cheltuiala oraşului Reims.
Curtea se mută la Vincennes şi, sub aparenţa unei oarecare normalitaţi, conflictele continuă să roadă unitatea regatului. Iar blestemul templierilor loveste din nou...

Cap. al IV-lea lupoaica din Franţa

O dată cu venirea la tron a lui Filip al VI-lea, pacea a coborât în sfârşit asupra regatului. Vorbele ameninţătoare ale marelui maestru al Templierilor par o amintire urită, pe care toti o alungă în timpuri de mult trecute. Dar, ca si cum ar fi fost vorba numai de "linistea dinaintea furtunii", blestemul s-a inversunat împotriva regelui: la trei saptămâni după încoronarea de la Reims î-i moare fiul, regina Ioana nemaiputindu-i da alţi copii. Foametea loveste din nou în vara lui 1317, iar în iarna urmatoare se declansează un val de revoltă, o cruciadă ciudată, un vânt de nebunie, miscarea asa-numiţilor pastoureaux. Abia e înabusită în sânge revolta, că începe urgia leproşilor. Poate că aceştia, napăstuiţi, au otravit apele; sau poate Templierii, care i-şi refaceau ordinul... Şi ultima lovitură e fatală.
Din nou contele de Valois si Robert d'Artois pot să conducă din umbră. În acest timp, în Anglia, o printesă din familia Capetienilor, Isabelle de France, umilită de viciile soţului ei, regele Eduard - incapabil, dar viclean -, este batjocorită si tremura pentru viata ei. Oare blestemul Templierilor va lovi acum dincolo de mare?

Cap. al V-lea legea bărbaţilor

După domnia scurtă, dar dezastruoasă a lui Ludovic Artagosul, Filip de Poitiers, cel de-al doilea fiu al lui Filip cel Frumos, preia in mod iscusit regenta, care ii poate aduce coroana în cazul în care vaduva fratelui sau ar da nastere unei fete. In acest scop, el impune faimoasa "lege" a succesiunii exclusiv masculine. Reuşeşte tot ce-şi propune: determină prin fortă alegerea cardinalului Du-ze ca Papă, zvorind membrii conclavului în mănastirea de la Lyon; reabilitează cât de cât vistieria regatului; prin alianţe bine gândite, î-şi asigură recunoaşterea că regent până când nou-nascutul fiu al lui Ludovic al X-lea va putea domni.
Dar blestemul Templierilor planează în continuare asupra vieţii la palat: Mahaut d'Artois î-şi continuă uneltirile, intenţionând acum sa-l otravească pe pruncul-rege ca să ajute ascensiunea la tron a ginerelui ei.

Cap. al VI-lea cand un rege pierde Franţa

Organizaţia templierilor era singura putere militară, religioasă şi financiară, care era adversarul regelui Filip care de altfel reuşeşte.Dacă la începutul secolului al XIV-lea Franta era cel mai puternic regat, bogat, foarte populat, un regat a carui protecţie era cautată şi care arbitra litigiile europene, după patruzeci de ani ea este aproape zdrobită pe câmpurile de luptă ale Razboiului de o suta de ani, are o populaţie decimată de ciumă, dar, mai ales, nu are parte decât de regi mediocri, dar vanitoşi. Bucuria poporului când il numise pe Filip al Vl-lea "regele gasit" păleşte după ce aceştia î-şi mână armata din dezastru în dezastru, î-şi copleşeşte supuşii cu impozite şi nu face nimic pentru a nu lasa moneda natională să se deprecieze, nu intervine pentru a stavili coruptia functionarilor regali; astfel, porecla ia o conotatie negativa, insemnind mai degraba "cel parvenit". Dupa ce acesta cade prizonier englezilor in urma bataliei de la Poitiers, fiul sau preia conducerea regatului; este regele loan al ll-lea, supranumit cel Bun. Oare in cazul lui porecla este mai potrivita? insarcinat de papa Inocentiu al Vl-lea cu importante misiuni de negociere intre regii Angliei si Frantei, cardinalul de Perigord este cel care, in drumul spre Metz unde avea sa-l intilneasca pe Carol al IV-lea, imparatul Germaniei, discuta cu personaje din suita sa despre fata mai putin cunoscuta a unor evenimente care aveau sa duca la finalul dramatic al acestui indelungat conflict. puna mana pe bogatiile templierilor.

Cap. al VII-lea crinul si leul

In februarie 1328, se stinge, dupa o domnie la fel de scurta si nesemnificativa ca si cea a fratilor sai mai mari, Carol al IV-lea si, o data cu el, dinastia Capetienilor. Multumita aranjamentelor lui Robert d'Artois, este desemnat regent Filip de Valois; cind, citeva luni mai tirziu, regina da nastere unei fete, el devine rege, spre bucuria poporului care se temea ca Franta nu mai are suverani si care il numeste "regele gasit". Dincolo de ocean, printul Eduard ncepe o domnie cu totul diferita de cea a hulitului sau tata. De aici nainte, cele doua regate evolueaza diferit, desi au suverani scoboritori din acelasi Ludovic cel Sfint; dar acum e rindul lui Eduard al III-lea sa revendice drepturi la coroana Frantei. si, in timp ce Anglia este tot mai prospera, iar in mintea regelui Eduard incolteste visul unei Europe engleze, in regatul Frantei, desi blestemul Templierilor parca se mai domolise, el continua sa loveasca in alte feluri: regele Filip nu este cu nimic mai bun decit predecesorii sai capetieni, iar uneltirile marilor nobili pentru a dobindi noi teritorii rod unitatea regatului si faciliteaza izbucnirea razboiului care, vreme de o suta de ani, va opune Crinul Leului.